Asa cum zice ANCA DUMITRESCU : Cand esti tanar, nu stai prea mult sa cantaresti deciziile pe care le iei. Te arunci cu capul inainte si astepti sa vezi ce-o iesi. Daca e rau sau bine, de asta nu iti poti da seama decat atunci cand risti. Dar cand deja te afli la o anumita varsta, cat curaj mai ai sa tragi linie si s-o iei de la capat?
Fiecare dintre noi, cu mici exceptii, s-a obisnuit cu o cale standard de urmat in viata: mergi la scoala, termini o facultate, cu putin noroc si un master, iar daca nu ar fi criza asta nenorocita, poate ca si un loc de munca nu ar fi atat de greu de obtinut.
Ok. Hai sa zicem ca pana la urma ai si un job, castigi un salariu cat de cat decent. Urmatorul pas? Te gandesti la o familie, o sotie iubitoare, poate copii, o casa a voastra, sa nu fi nevoit sa stai cu soacra.
Sa zicem, in contextul cel mai fericit, ca toate acestea s-ar putea concretiza.
Si uite asa ai o sotie frumoasa, desteapta, muncitoare. 2 copii adorabili si niste socri minunati. Si intr-o dimineata te trezesti ca nu asta ti-ai dorit de la viata: ca nu mai suporti sa mergi 8 ore la serviciu 5 zile pe saptamana, ca iti urasti costumul si cravata cu care esti obligat sa te imbraci zilnic, ca seful e tot mai greu de suportat, iar sotia a devenit doar o piesa in tot acest puzzle, un element in plus in rutina zilnica.
O iubesti, poate. Iti iubesti cu siguranta si copii. Nu ai putea trai fara ei. Dar totusi.... exista acest “dar” care te roade. Te roade zilnic, ca un vierme, pana cand incepe cu adevarat sa manance din tine. Te gandesti ca poate viata ta ar fi avut un alt parcurs daca nu ai fi mers la ASE doar cu gandul ca dupa vei obtine un job bine platit si era cu totul altceva daca faceai istorie asa cum ti-ai dorit mereu, desi toata lumea iti spunea ca ai sa mori de foame cu istoria-n brate.
Te uiti in jur si vezi aceleasi lucruri zilnic, iesi pe balcon si il privesti pe vecinul din blocul de vizavi cum isi incoarda muschii la soare si ii zice sotiei “ fa, adu si mie o bere si da mai tare maneaua aia”.
Uite asa iti amintesti poate de bursa in straintate pe care ai refuzat-o ca sa nu fii departe de sotie si alte compromisuri cu care ai fost de acord, cu gandul la un viitor “bine” comun. Si de aici rasar problemele. Incepi sa regreti ce n-ai facut, incepi sa injuri sistemul cretin in care traiesti, pe Boc, pe Basescu, pe Iliescu si pe multi altii cu “escu”, te enervezi pe sotie, desi motivele sunt puerile, te deranjeaza pana si copii care se joaca de-a v-ati ascunselea prin casa. Cica fac dezordine. Tu, care esti cel mai dezordonat om din lume, care pana acum te enervai la maxim pe sotie cand iti facea observatie ca iti lasi lucrurile prin toata casa. Spuneai ca ”doar prostii sunt obsedati de curatenie, ca n-au alta ocupatie”.
Acum te afli intr-un moment de cumpana si nu prea stii cum sa-l gestionezi. Asta nu te-a invatat nimeni la scoala. Te simti legat de maini si de picioare, mai rau ca la carcera. E acel moment in care ori tragi linie, iti faci o introspectie dura si incerci sa te autodepasesti, ori ramai blocat asa pe veci, ca un resort intr-o masinarie groteasca. Mingea e la tine, tu decizi ce poti face cu ea mai departe.
Nu o sa vin cu sfaturi sau indemnuri pentru astfel de situatii. Nu vreau sa fac pe psihologul. Doar ca mi-ar placea sa stiu cati dintre noi ar avea puterea ca in astfel de momente sa recunoasca gravitatea problemei, sa nu o ascunda sub pres cu gandul ”lasa ca trece, e doar o faza”. Multe casnicii au fost distruse din astfel de motive. Iar lipsa de comunicare cred ca e cel mai mare inamic.
Eu una recunosc, nu stiu cat curaj as avea sa afirm cu voce tare problemele care ma rod, sa mi le asum. Sa spun asta e problema, e a mea si mi-o accept. Din pacate, noi oamenii suntem plamaditi dintr-un aluat mai ciudat, printre ale carui ingredinte se numara si lasitatea. La unii in proportii mai mari, la unii mai putin. Cinste celor din urma.
A vorbi deschis si sincer despre problemele tale e un prim pas spre rezolvarea lor, dar nu suficient. Al doilea e ca tu sa crezi ca se poate si altfel. Sa inchei o etapa din viata, dar sa incepi cu fruntea sus alta, indiferent de varsta la care ai ajuns. Cunosc oameni trecuti de prima tinerete care au facut asta, dar e necesar mult curaj si o doza de “ je m’en fiche-ism”.
Tu ai putea s-o iei de la capat in momentul in care viata te duce pe un drum gresit?
P.S: Desi articolul trateaza subiectul din perspectiva unui barbat, la fel de bine in rolul lui se poate afla si o femeie.Mi-a fost doar mai usor sa scriu asa,nu-mi dau seama bine de ce. Poate ca invers m-as fi simtit mai vulnerabila.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu