căutare personalizată

duminică, 14 martie 2010

Divorţul, consecinţa căsătoriei?

Sunt tot mai frecvente căsătoriile cu persoana care ne trebuie, nu cu cea care trebuie. Căsătoria cu omul nepotrivit face ca simbioza familiei să fie tot mai departe de împlinire. Deşi societatea nu a renunţat la stigmatizarea divorţului, excepţia a devenit o regulă.

Concepţiile diferite în viaţa de familie pot fi un factor de creştere şi dezvoltare, dar atunci când divergenţele degenerează în opţiuni individualiste care nu pot fi negociate, tornadele maritale îi aruncă pe soţi în pragul divorţului. Analiştii caută indicatorii pragmatici pe care se pot construi strategii de prevenire a divorţului şi terapii eficiente. Cercetarea porneşte de la o serie de întrebări fundamentale: „Căsătoria este bazată în principal pe dragoste sau pe susţinere materială? Pentru care dintre indivizi iubirea are cea mai mare importanţă? Care sunt problemele care conduc la divorţ - dispariţia iubirii, nepotrivirea partenerilor sau motive mai pragmatice, precum dificultăţile financiare? Există diferenţe în modul în care privesc aceste lucruri femeile şi bărbaţii, tinerii şi vârstnicii, cei de la oraş şi cei de la sat"[1]?

De la vis la realitate

Totul începe cu un „Da" rostit cu fermitate, care angajează în tonuri emoţionale şi fierbinţi încrederea în frumuseţea, misterul şi extazul dragostei pentru tot restul vieţii. Acceptarea necondiţionată reciprocă este visul de la care orice cuplu îşi începe aventura mariajului. În etapa de început a vieţii în doi, depozitul afectiv este de dimensiuni oceanice. Ajunşi fără prea mare efort pe piscul cel mai înalt al fericirii, cei doi parteneri cred că nu vor coborî vreodată de acolo. Şi totuşi, pentru multe cupluri, vine ziua în care, odată cu trezirea la realitate, aurul rugineşte în ciuda oricărei prognoze. De obicei, dezintegrarea relaţiei începe şi se desfăşoară gradual, aproape imperceptibil. Nici separarea emoţională şi nici cea fizică, ulterioară, nu se instalează deodată. În cele mai multe cazuri, căsătoria suferă un proces lung de deteriorare a relaţiei, proces care se întinde pe luni şi chiar ani de zile.

Potrivit datelor European Values Survey 2008, centralizate de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, 63% dintre respondenţi s-au pronunţat împotriva divorţului, cifrele indicând în România o intoleranţă ridicată, faţă de alte ţări europene. În ciuda acestui fapt, datele INS arată că, în 2007, rata divorţurilor era de 1,69 la mia de locuitori, în condiţiile în care, în acelaşi an, se înregistra o căsătorie la mia de locuitori. Devine astfel evidentă contradicţia flagrantă între ceea ce se spune şi ceea ce se întâmplă în realitate. Anual se înregistrează 37.000 de divorţuri[2].

La sfârşitul anului 2007 erau înregistrate mai multe divorţuri decât căsătorii. Conform datelor furnizate de INS, se constată o frecvenţă mai mare a divorţului la cuplurile cu vârste cuprinse între 30 şi 39 de ani. Cauzele sunt multiple, de multe ori, în spatele motivelor invocate în instanţă fiind ascunse alte motive, neexprimate, dar esenţiale în stabilirea diagnosticului real.

Partea vizibilă a gheţarului

„Cele mai importante motive pentru care partenerii divorţează, cumulând mai mult de jumătate dintre menţiuni, sunt în ordine - violenţa, alcoolismul, infidelitatea şi încetarea iubirii între cei doi... Interesant este că, deşi iubirea a fost menţionată drept cea mai importantă condiţie pentru o căsătorie fericită, absenţa ei nu determină o atitudine la fel de categorică, părerile fiind mai degrabă împărţite: 57% o consideră motiv de divorţ, 43% nu. Infidelitatea este mai des menţionată, considerându-se, probabil, că implică şi lipsa iubirii. Condiţiile imanente relaţiei, nepotrivirea de caracter şi nepotrivirea sexuală sunt considerate motive de divorţ numai de aproximativ o treime dintre subiecţi. Dificultăţile materiale, lipsa copiilor, neînţelegerile privind treburile casnice sau cu rudele nu sunt pentru marea majoritate a persoanelor intervievate motive de divorţ"[3].

Acestea sunt însă doar cifre. În spatele statisticilor, divorţul implică oameni reali, cu suferinţe reale, cu visuri şi speranţe spulberate. Iar dincolo de cauzele de divorţ oferite de rapoarte şi statistici, există o cauză la fel de reală, care ţine de profunzimea fiinţei umane, despre care puţini vorbesc: valorile morale şi spirituale absolute! Ele configurează caracterul şi stabilitatea iubirii în cuplu.

Motivul conflictului și al destabilizării relației este, prin urmare, însăși „fericirea” gresit înțeleasă, egoistă, care pretinde fără să ofere.

Absolutizarea propriei păreri duce la control şi violenţă; nerecunoaşterea defectelor personale şi incapacitatea de a le depăşi conduc la alcoolism iresponsabil; implicarea într-o relaţie extraconjugală duce la evitarea efortului de a reface legătura maritală fracturată. Toţi aceştia sunt factori care conduc spre decizia irevocabilă: Divorţ! Iubirea dintre cei doi este dizolvată de conflict în care se caută învinovăţirea şi deprecierea celuilalt prin subminarea valorii partenerului. Cât despre atât de des invocata „nepotrivire de caracter", Paul Tournier scria: „Pretinsa nepotrivire de caracter este un mit inventat de jurişti, pentru a pleda în favoarea divorţului, şi o scuză comodă pe care o invocă soţii pentru a-şi acoperi eşecul. Eu nu cred că există nepotrivire de caracter, ci lipsă de înţelegere şi greşeli care pot fi îndreptate, dacă se doreşte acest lucru"[4] .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu