căutare personalizată

vineri, 22 ianuarie 2010

„Nicio ţară nu e pension de domnişoare”


Aurelia Marinescu, autoarea „Codului bunelor maniere”, a vorbit despre cât de important este să mai uităm de grija banilor şi să ne amintim să trăim frumos.
„Încă resimţim din plin perioada comunistă, care a îndepărtat omul de la adevărata lui menire: să-şi găsească locul şi să fie cât de cât mulţumit. În această bulversare generală pe care o trăim, ce să mai vorbim de bune maniere, vorbim de supravieţuire”, spune, cu zâmbetul pe buze, Aurelia Marinescu.
Şi-a dat cinci ani din viaţă (între 1990 şi 1995) pentru ca românii să poate cumpăra o carte cu 313 pa gini de „reguli de bună purtare”, transmise prieteneşte.
„Codul bunelor maniere”, pe care fosta profesoară de română l-a scris după cinci ani de documentare - în care a citit mii de pagini despre cum trăiesc alţii civilizat -, se vinde bine. Dar nu toţi românii trăiesc „într-un climat social favorabil”.
„Lumea este ahtiată nu mai după bani, şi nu vorbim doar despre România. Dar ce faci cu banii, în ultimă instanţă? Important este să trăieşti frumos, să te bucuri de cei din jur, să faci ce-ţi place. Din păcate, preocupaţi de bani, uităm de comportamentul moral. Vor trece multe generaţii până când românii se vor purta normal”, arată Marinescu.
Potrivit acesteia, „dăm un examen de când ne naştem şi în fie care secundă a zilei, a săptămânii, a lunii, a anului, trebuie să răspundem la nişte norme”.

INTERVIU

„Nicio ţară nu e pension de domnişoare”

REP: De ce aţi scris cartea „Codul bunelor maniere astăzi”?
Aurelia Marinescu: Decizia am luat-o în 1990, pentru că nu exista o asemenea carte. Erau tot felul de broşurele de pe vremea lui Ceauşescu, incomplete şi, cum spun eu, cu buline: să nu faci aia, să nu faci aia. O carte prietenoasă, care să-i convingă pe oameni că trebuie să trăiască frumos (în alte ţări există expresia „savoir vivre”, la noi nu se cunoaşte), fără să fie un sumar de truisme, de observaţii negative şi depreciative, nu aveam. Să nu arunci gunoiul pe jos, pe stradă, să nu vorbeşti urât, să nu-i deranjezi pe ceilalţi, să nu te duci la cineva în vizită ori prea târziu ori prea devreme - sunt banalităţi, lucruri de bun-simţ. Dar nu sunt legate de bun-simţ, ci de educaţie.
Toate codurile (civil, penal, rutier) au fost inventate pentru a-i face pe oameni să trăiască într-un climat social favorabil. În funcţie de cât de tare te abaţi de la aceste reguli, capeţi o pedeapsă. „Codul bunelor maniere” e alcătuit tot din reguli inventate pentru a trăi, zicem noi, civilizat. Dar, spre deosebire de celelalte, acest cod nu prevede pedepse. Totuşi, se respectă mai mult decât cel rutier.

„Te porţi bine, te simţi bine”

Care ar fi explicaţia?
În ceea ce priveşte bunele maniere, există o singură lege: să nu-l deranjezi pe celălalt. Iar de aici decurge o alta: să nu te faci de râs. E mai grav să te ocolească prietenii sau să primeşti o observaţie decât să plăteşti o amendă în trafic. Singurătatea te va apăsa foarte multă vreme dacă nu ştii să te porţi. Dar abaterea de la norme nu e un lucru nou. E o frază la Caragiale - „E, ce să-i faci, e măgar şi violent şi n-are manere”.
Deci, lipsa de maniere este de la 1883-1904, când au fost scrise schiţele, nu-i o invenţie de ultimă oră. Noi am preluat nişte norme, dar, la ora actuală, ne lipseşte un model de comportament. În România se creează un climat social foarte neplăcut: toată lumea se vaită, ce rău e, ce oameni nepoliti coşi. Dar să ştiţi că nicio ţară nu e un pension de domnişoare! Comportament izolat antisocial există în orice ţară, dar marea masă, având nişte generaţii de sute de ani de civilizaţie - Anglia, Franţa, de exemplu -, se comportă bine.
Aşa se explică de ce ei nu aruncă pe stradă mucurile de ţigară?
La ei nu e vorba despre faptul că se respectă nişte reguli, ci despre un comportament natural civilizat, care te face să te simţi bine. Poţi ieşi pe stradă şi nu se întâmplă nimic, din senin apar nişte poliţişti, toată lumea zâmbeşte, opinia publică acţionează prompt.
Sunt mii şi mii de situaţii în care civilizaţia îşi spune cuvântul. Peste tot sunt şi abateri, dar atmosfera generală e respirabilă. Eu compar bunele maniere cu aerul pe care îl respiri: când oamenii se poartă bine, te simţi bine, nu-ţi pui întrebarea da că-i vorba despre bun-simţ sau despre educaţie.
Cât la sută din normele prevăzute în cele 313 pagini ale cărţii dumneavoastră respectăm azi?
Procente nu pot să dau... Mi s-a spus că sunt idealistă, văd întotdeauna jumătatea plină a paharului. Când spun că e politicos, dacă ai lovit o maşină, să laşi cartea de vizită la vedere, ca să te contacteze păgubaşul şi să aranjaţi pe cale amiabilă, mi se spune că trăiesc pe altă lume. Dar eu ştiu că aşa trebuie făcut. Cel mai mult dintr-o asemenea carte învaţă cine o scrie. Eu spun că urmările unui cutremur se vindecă, epidemiile, războaiele trec, dar bunele maniere rămân. Intră, până la urmă, în dorinţa omului de a se apăra de cei din jur.
De curând, mă întreba un copil de şcoală primară, care învăţa corpul omenesc, la ce-i trebuie să ştie toate astea. Şi i-am spus: faptul că cineva mătură străzi pe un salariu oarecare şi e invidios pe cât câştigă un medic se datorea ză faptului că n-a învăţat ochiul şi urechea. Aşa e şi cu bunele maniere. De ce trebuie să te porţi bine? Ca să fii respectat, să nu fii singur, să ai demnitate.

„Noi de asta suferim: nu înţelegem libertatea”

Puneţi-vă în locul lui Silviu Brucan şi faceţi o profeţie: în cât timp vom învăţa să ne purtăm bine?
Am găsit într-o carte un citat: „La fel ca peluzele de la Cambridge, îngrijite de secole, un gentleman nu se fabrică într-o zi, chiar dacă ziua e lungă”. Acesta e răspunsul meu. În „Codul bunelor maniere” sunt multe reguli, pe care nu le poţi asimila decât în decursul timpului şi foarte greu - trebuie sute de ani până să intre în reflex. Şi până intră în reflex, s-ar putea să nu mai fii pe lumea asta. Dar trebuie să le transmiţi mai departe, generaţiilor următoare.Cum se explică succesul cărţii în ţara în care lumea mănâncă seminţe în tramvai, înjură în trafic şi, după cum povestiţi, în loc să vă ajute cu bagajul, la urcare în autobuz, vă strigă „Hai, mamaie, mişcă-te!”?
Oamenii au cumpărat cartea cu plăcere: e scrisă agreabil, ce ea ce a fost foarte greu, pentru că, în ultimă instanţă, e compusă din interdicţii, iar oamenii nu suportă asta. Mulţi au citit-o cu plăcere, ca pe un roman, dar mulţi au luat-o din curiozitate, pentru situaţii ieşite din comun: cum se mănâncă aripioarele de rechin sau supa de balenă, cum te porţi la un dineu etc. Şi au fost dezamăgiţi, zic eu, că în continuare se vorbeşte urât, se aruncă gunoiul pe jos.
De fapt, noi de asta suferim: nu înţelegem libertatea şi democraţia. Există legi, dar nu le respectăm. Libertate nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să te comporţi în aşa fel încât să nu-i superi pe cei din jur. Dacă pui muzică la maximum, cu manele, să zic, iar eu pun muzică simfonică, tot la maximum, înnebunim cu toţii. E nevoie de respect reciproc, iar soluţia e să plecăm de la noi, niciodată n-a fost alta - trebuie să te respecţi pe tine, să vezi unde greşeşti.
Că unii oameni nu vor citi niciodată această carte şi nici articolul pe care îl scrieţi se datorează faptului că ei sunt transplantaţi din alte medii sociale. Când un domn îmi vorbeşte urât în autobuz îmi dau seama că e absolut inutil să fac şi cea mai mică observaţie. Ar fi trebuit să fiu de faţă la naşterea acestui domn - să zicem domn -, pentru că de atunci se educă un copil, ba chiar înainte de a se naşte, şi să stau lângă el cei şapte ani, să-l învăţ cum să se poarte. Asta este imposibil. Nu poţi decât să suferi în tăcere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu