căutare personalizată

miercuri, 6 aprilie 2011

Preţul celei mai distorsionate pieţe: lumea rămâne fără mâncare?

Pretutindeni în lume, sistemul alimentar este în criză.  Unii dau vina, poate greșit, pe un factor: speculația. Totuși, lumea produce acum mai mult decât suficient din ce are nevoie. Probabil că prețul e problema. Citeste o analiză exhaustivă despre criza alimentelor, de unde vine ea, din ce-i făcută defapt și ce urmează.
Ramane lumea fara mancare?

Pretutindeni în lume, sistemul alimentar este în criză. Prețurile au crescut ame­țitor: în termeni reali, sunt acum mai mari decât oricând, din 1984 încoace. Și ar putea crește în continuare dacă seceta va pustii recoltele de grâu ale Chinei, așa cum se tem unii. Situația alimentară a jucat un rol (cât de important, e greu de spus) și în revoltele din Orientul Mijlociu. Prețurile actuale adaugă alte milioane la mulțimile de oameni care se culcă înfometate în fie­care noapte. Este al doilea vârf pe care îl ating prețurile alimentare în mai puțin de patru ani. Companiile sună alarma, iar țările cele mai dezvoltate, reunite în G20, au pus „securitatea alimentară“ în capul listei lor de priorități pentru 2011.

POLITICI IRELEVANTE. Asemenea atenție e bine venită. Dar saltul actual este doar o parte dintr‑o gamă mai vastă de temeri. În timp ce se concentrează pe hrană, statele lumii trebuie să distingă între trei clase de probleme: structurale, temporare și irelevante. Din nefericire, decidenții politici au dat prea multă atenție până acum celei din urmă și insuficient primei clase.

Principalele motive pentru creșterea prețurilor sunt temporare: secetă în Rusia și Argentina, inundații în Canada și Pakistan; interdicții de export în țările decise să păstreze provizii, indiferent de costurile celorlalți, achiziții panicate ale importatorilor îngroziți să‑și refacă rezervele de grâne. Influențe externe agriculturii înrăutățesc lucrurile: un dolar slab încurajează reaprovizionarea în monede locale, iar petrolul mai scump împinge în sus costurile de producție (fertilizatorii pe bază de nitrogen au nevoie de cantități imense de energie, așa că prețurile la fertilizatori urmează prețurile la petrol).

Unii dau vina, în mod greșit, pe alt factor: speculația. Este adevărat, tranzacțiile financiare ar putea contribui la volatilitatea prețurilor, deși dovezile nu sunt concludente. Dar tranzacțiile nu pot ține prețurile sus pe termen lung deoarece fiecare achiziție presupune o vânzare.

În acest moment, marile schimbări structurale, precum dezvoltarea Chinei și a Indiei, influențează mai puțin prețurile decât am putea crede. Cei doi giganți asiatici cer mai multă hrană (și de mai multe tipuri), dar deocamdată fermierii lor au satisfăcut aceste cereri, așa încât nici unul nu trebuie să cumpere prea multe din afară (deși asta s‑ar putea schimba dramatic în cazul în care China ar trebui să importe grâu anul acesta).

În cartea sa „Poverty and Famines“ („Sărăcie și foamete“) din 1981, economistul indian Amartya Sen afirma că foametea din 1943 din regiunea Bengal, în care au murit peste trei milioane de oameni, nu a fost provocată de vreo scădere extraordinară a producției agricole și sublinia că, în timp ce milioane de oameni piereau, continua exportul de alimente. Concluzia lui: motivul principal al foametei nu este lipsa alimentelor de bază. Alți factori – veniturile, distribuția, chiar democrația – contează mai mult.

HRANĂ VS BIOCOMBUSTIBILI. În 1996, Fondul pentru Agricultură și Alimentație al ONU (FAO) estima că lumea produce suficientă hrană pentru a furniza fiecărui bărbat, femeie și copil 2.700 de calorii pe zi, cu câteva sute mai mult decât se consideră că au nevoie majoritatea adulților (aproximativ 2.100 pe zi). Jurnalul medical „The Lancet“ afirmă că oamenii nu au nevoie de mai mult de 90 de grame de carne pe zi. În prezent, ei mănâncă, în medie, mai mult decât atât. După cum spune Abhijit Banerjee de la Massachusetts Institute of Technology, „trăim într‑o lume ce este capabilă să hrănească fiecare persoană ce trăiește pe planetă“.

Într‑adevăr, lumea produce mai mult decât suficient din ce are nevoie. Cu toate produsele agricole ce ar putea fi mâncate, dar sunt transformate în biocombustibili, cu toate cantitățile uluitoare ce se pierd pe drum, fermierii tot produc mai mult decât e nevoie – mai mult de dublul nutrițional necesar, după unele estimări. Dacă există o problemă alimentară, nu pare să fie una tehnică sau biologică.

Și atunci, de ce să ne preocupe creș­terea producției? O parte a răspunsului e prețul. Dacă producția scade sub cerere, prețurile vor tinde să crească, chiar dacă în ofertă apar calorii „în exces“. Lucru ce s‑a petrecut în 2007–2008 și se petrece din nou în prezent. În ultimii patru ani, prețurile au fost mai volatile decât în multe decenii precedente. Rău pentru fermieri (care nu știu cum și unde să investească), dar și mai rău pentru consumatori, mai ales cei săraci, care deodată riscă să nu‑și mai poată permite alimente de bază.

Altă parte a răspunsului este dată de dificultatea de a ameliora distribuția și areduce sărăcia. Lumea poate să producă o mulțime de calorii. Dar hrana lipsește acolo unde este nevoie de ea, iar politicile pentru biocombustibili sunt dificil de schimbat. S‑ar putea să fie mai ușor să crești oferta decât să rezolvi problemele de distribuție.

Dar tot va fi descurajator. După unele evaluări, ca să țină pasul cu creșterea populației globului, fermierii vor trebui să cultive în următorii 40 de ani mai mult grâu și porumb decât în ultimii 500 de ani. Echilibrul dintre consum și producția agricolă contează extrem de mult.

Așadar, cum păstrezi acest echilibru? Începând cu consumul, o parte a ecuației ce poate fi prognozată cu oarecare acuratețe. Viitorul arată o înmulțire a populației, de la puțin sub șapte miliarde la începutul lui 2011 până la puțin ­peste nouă miliarde în 2050. Asta este echivalentul a două Indii suplimentare. Dacă includem miliardul de oameni înfometați din prezent, gurile ce trebuie hrănite în următorii 40 de ani înseamnă populația a trei Indii.


ASCENSIUNEA CARNIVORILOR. 
Nu este o sarcină imposibilă. Creșterea populației mondiale va fi de aproximativ 30% până în 2050, mai mică decât în ultimele patru decenii, când a crescut cu peste 80%. În general, consumul de grâu, orez și porumb urmează aceeași pantă de creștere cu populația, dar cu un nivel mai sus, așa încât cererea va însemna aproximativ un miliard de tone în plus față de cele două miliarde produse în 2005–07. Cu mult mai puțin decât în ultimii 40 de ani, când producția de cereale a crescut cu 250%.

Este adevărat, cifrele mari subestimează oarecum problemele. Familia s‑a restrâns în ultimele decenii, așa încât sunt, proporțional, mai puțini copii în țările în curs de dezvoltare decât înainte. Dintre aceste țări, multe beneficiază de pe urma unui „dividend demografic“: o proporție neobișnuit de mare de adulți tineri, care muncesc din greu, dar mănâncă mai mult decât copiii sau oamenii mai în vârstă.

Mai mult decât atât, o proporție în creștere din populație trăiește în orașe, iar locuitorii lor mănâncă mai multă hrană și mai ales mai multă hrană procesată decât verii lor de la țară. De asemenea, la oraș se câștigă mai bine, așa că pot să‑și permită mâncare mai scumpă, cum ar fi carnea. Așadar, cererea de carne va crește puternic. În 2000, 56% din totalul caloriilor consumate în țările în curs de dezvoltare proveneau din cereale și 20% din carne, lactate și uleiuri vegetale. FAO estimează că, în 2050, contribuția cerealelor va scădea până la 46%, iar cea a cărnii, lactatelor și uleiurilor va urca până la 29%. Pentru a răspunde cererii, producția de carne trebuie să ajungă până atunci la 470 de milioane de tone, aproape dublu față de nivelul actual. Și producția de soia (folosită în general la hrana animalelor) va trebui să se dubleze, cel puțin, atingând 515 milioane de tone.

În total, cererea de alimente va crește cu aproximativ 70% în cei 44 de ani dintre 2006 și 2050, mai mult decât dublul cererii pentru cereale, estimează FAO. Dar această majorare este mai puțin de jumătate din creșterea producției alimentare din cei 44 de ani dintre 1962 și 2006. Așa că, potrivit lui Kostas Stamoulis de la FAO, ar trebui să fie mai ușor să producem suficiente alimente pentru a hrăni lumea în următoarele patru decenii decât în cele patru anterioare.

Ar trebui, dar, foarte posibil, nu va fi așa. Creșterea cu 70% a ofertei de hrană în următorii 40 de ani s‑ar putea dovedi mai dificilă decât majorarea cu 150% din ultimii 40. Motivul principal: problemele cu producția.

Producția – tone la hectar, banițe sau bușeli la pogon sau acru – este măsura tradițională a performanței agricole. Iar creșterea ei a încetinit, de la aproximativ 3% pe an la recoltele principale în anii ’60 până la aproximativ 1% în prezent.

TRAIECTORIA RECOLTEI. Perioada de început a fost numită Revoluția Verde – niște vremuri excepționale (inițiative de creștere a producției agricole și transferuri de tehnologie, demarate în anii ’40, care au început să aibă succesla nivel global în anii ’60–’70 – n.r.). Thomas Lumpkin, șeful CIMMYT, unitatea de cercetare pentru grâu și porumb a ONU, crede că fermierii din țările în curs de dezvoltare ar putea să‑și dubleze foarte simplu recoltele doar dacă ar trece la semințe ale Revoluției Verzi (dintre care multe au fost dezvoltate la CIMMYT, de cel mai cunoscut cultivator al organizației, Norman Borlaug, laureat al Premiului Nobel pentru Pace). Acum, afirmă Lumpkin, cele mai bune tehnologii ar fi, poate, capabile să majoreze producția cu 50% – tot este mult, dar nu la fel de spectaculos ca în cazul progreselor anterioare. Fructele la îndemână s‑au cules și s‑au mâncat.

Revoluția Verde a îndreptat resursele către cultivarea plantelor, iar efectul a fost excepțional. Noile semințe le‑au permis cerealelor să absoarbă mai multă apă și fertilizatori. Dar acum nu prea mai există apă de risipit, iar în unele locuri utilizarea fertilizatorilor a depășit deja punctul de saturație, așa încât o nouă Revoluție Verde ar trebui să folosească și mai eficient resursele existente. În următorii 40 de ani, fermierii vor avea de înfruntat și efectele potențial vătămătoare ale schimbărilor climatice, care ar putea reduce producția cu o treime în unele părți ale globului.

Și o îngrijorare în plus: pentru prima dată de la Revoluția Verde încoace, recoltele cresc mai lent decât populația. Ca să fim mai exacți: atât creșterea populației, cât și cererea de alimente au încetinit, dar producția agricolă e și mai lentă decât ele. Între 1961 și 1990, recoltele de grâu creșteau cu aproximativ 3% pe an. În acea perioadă, populația mondială creștea cu o medie de 1,8% pe an. Între 1990 și 2007, dezvoltarea populației a încetinit până la 1,4%, dar plusul anual al producției de grâu s‑a înnămolit la 0,5%. La orez, plusul s‑a înjumătățit în cele două perioade, comparativ. Producția a două dintre cele mai importante recolte ale omenirii este în prezent aproape constantă, fără nici o majorare.

Unii afirmă că aceste cifre nu sunt atât de îngrijorătoare cum par. Până la urmă, creșterea populației încetinește, iar randamentele la unele culturi, în special la porumb, urcă în continuare într‑un ritm constant. Și poate că plusurile randamentelor au încetinit nu din cauză că tehnologiile agricole au atins o barieră, ci pentru că fermierii reduc stimulentele din motive ecologice sau pentru că se concentrează mai mult pe calitate decât pe cantitate. Într‑adevăr, în Statele Unite ale Americii, fermierii produc mai mult, dar folosirea fertilizatorilor și a altor stimulente s‑a redus. În ultimul timp, cultivatorii încearcă să majoreze proporția de proteine din grâu, nu doar producția.

Dacă asta este explicația corectă, productivitatea agricolă generală crește în continuare, deoarece fermierii folosesc mai puține stimulente pentru a obține același produs. Așa după cum susțin anumiți cercetători. Keith Fuglie de la Departamentul pentru Agricultură al SUA afirmă că productivitatea multifactorială în agricultura mondială – o măsură ce include capitalul, munca și alte contri­buții – crește în continuare cu o rată sănătoasă de 1,4% pe an. Lucru ce reflectă o utilizare mai eficientă a resurselor. Iar dacă fermierii aleg acum să reducă randamentele culturilor, ei pot la fel de bine să le accelereze după o vreme.

Totuși, alți cercetători consideră că productivitatea globală a încetinit cu adevărat, mai ales în afara Chinei. Potrivit unui studiu ce se bazează pe alte definiții decât Fuglie, creșterea productivității terenurilor a scăzut cu mai bine de o treime între 1961 și 1990 și 1990 și 2005, iar creșterea productivității muncii, cu două treimi. Și, după cum spune Keith Fuglie, chiar dacă productivitatea crește, ea trebuie să crească și mai mult, de la un plus anual de 1,4% la 1,75%, o diferență importantă, după cum consideră el. Dar deși fermierii ar putea să decidă să crească la un moment dat producția, decizia lor va depinde, parțial, de majorarea prețurilor alimentare peste cele la fertilizatori (în 2007–2008, prețul fertilizatorilor a crescut peste cel al alimentelor) și alte contribuții. Așadar, chiar dacă productivitatea în sine crește – ceea ce nu este evident – tot nu este de ajuns.


PORUMB LA MODĂ. 
Dar dacă majorarea mai lentă a producției reflectă o situație mai gravă, fundamentală, apropierea de anumite limite biologice ale plantelor? Că producția se aplatizează în cazul fermelor, unde practicile agronomice, starea vremii sau alți factori au influența lor, nu este foarte îngrijorător. Dar s‑ar putea să fie o problemă cu terenurile pentru să­mânță, acolo unde se testează potențialul plantelor. Această posibilitate este dezbătută intens, iar mulți cultivatori o resping. Dar nu ar trebui să renunțăm să ne gândim la această ipoteză.

Revoluția Verde a avut puțin de‑a face cu ideea de a crea plante mai mari: a produs randamente crescute mai degrabă prin înghesuirea mai multor plante în același spațiu și prin direcționarea dezvoltării plantei de la tulpină și frunze spre semințe, partea pe care o mănâncă oamenii. Persistă însă teama că s‑ar putea ca ambele tendințe să‑și atingă limitele.

Numărul de plante de porumb la hectar a crescut de la aproximativ 40.000 la 90.000 în ultima jumătate de secol. Trebuie să ajungem la un punct în care plantele nu mai pot fi înghesuite ca sardinele, tulpină peste tulpină. În mod similar, la un moment dar s‑ar putea să nu mai fie posibil să determini plantele să direcționeze și mai multă energie spre semințe. La animale, limitele biologice sunt deja evidente: curcanii sunt atât de îndopați încât nici nu mai pot să meargă; puii de găină cresc atât de repede încât suferă fracturi de stres. Viteza cailor de curse s‑a nivelat.

Dovezile privind situația plantelor sunt amestecate. Pe de o parte, recoltele de porumb din țările bogate continuă să crească, mulțumită investițiilor uriașe ale companiilor producătoare de semințe. Un studiu australian recent a descoperit că recoltele din India, Marea Britanie și Australia se majorează cu aproximativ 1% pe an. Guvernul britanic prognoza în 2009 că producția de grâu va crește de la 7,7 tone la hectar până la 11,4 tone în 2025 și 13 tone în 2050.

Pe de altă parte, testele de la principala stațiune de cercetări a CIMMYT, situată în Obregon, Mexic, arată o încetinire a creșterii producției potențiale, la doar 0,4% anual. Trebuie subliniat că cele mai recen­te cercetări se concentrează nu asupra re­distribuirii creșterii plantei spre se­mințe, ci către crearea de plante mai mari.

Producția agricolă poate să mai crească, dar mai lent, însă chiar și această creștere lentă nu mai poate fi garantată în orice condiții. Întrebarea este cu cât trebuie să crească recoltele pentru a ține pasul cu creșterea populației globului, de aproximativ 1,2% pe an?

Cercetare pe pâine

Ce se poate face pentru prevenirea unei crize alimentare? O parte a soluției este ajutorarea celor mai săraci. Alta, reducerea amestecului statului, prin subvenții, și ridicarea barierelor comerciale. Dar esențială este susținerea cu fonduri publice a cercetării agricole. Așa a început Revoluția Verde. La fel recentele succese agricole ale Braziliei. Occidentul nu a învățat din aceste lecții. Cercetarea de bază ajută lumea întreagă – și e un chilipir. Un miliard de dolari ar putea furniza beneficii de multe miliarde, măsurate în oameni bine hrăniți și revolte evitate.

1 CONDIȚII. Programe de condiționare precum Oportunidades din Mexic sau Bolsa Família din Brazilia (în care mamele primesc un mic stipendiu cu condiția ca copiii lor să meargă la școală și să‑și controleze sănătatea) pot aveasucces: 70% din plățile făcute prin Bolsa sunt folosite pentru achiziția de alimente.

2 SUBVENȚII. Cât despre impulsionarea producției agricole, nu e o surpriză că „The Economist“ susține că o mare parte a răspunsului constă în ridicarea barierelor comerciale și renunțarea la subvenții. Coborârea zidurilor tarifare din jurul țărilor bogate va crește exporturile fermierilor săraci. Un acord de limitare a interdicțiilor comerciale ar putea să‑i facă pe exportatori să se gândească de două ori înainte să perturbe piețele mondiale.

3 BIOCOMBUSTIBILI. Statele lumii ar trebui să abandoneze proiectele actuale pentru biocombustibili, ce favorizează afaceri costisitoare, dăunătoare pentru mediu, care distorsionează piețele alimentare fără nici un avantaj real. Subvențiile americane pentru etanol sunt un exemplu de delincvență sfruntată.

4 CERCETARE. Deși guvernele pot face mult bine doar dacă se dau la o parte de pe o piață ce a fost distorsionată lamentabil, într‑un anumit domeniu trebuie să se implice serios: să inverseze declinul cheltuielilor publice pentru cercetarea agricolă. Spre ­deosebire de subvenții, cercetarea de bază chiar funcționează.

5 SISTEM. Țările bogate ar trebui să finanțeze corect „sistemul CG“, grupul consultativ pentru cercetare agricolă internațională (CGIAR, înființat în SUA, este supravegheat financiar de Banca Mondială; un corespondent european, axat pe ajutorarea țărilor africane, caraibe și din Pacific, este CTA – n.r.). Iar giganții emergenți ca ­Brazilia, Rusia, India, China ar trebui să li se alăture, așa cum face deja Mexicul.

Traducerea și adaptarea de Șerban Enescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu