Inamicul personal, Amânarea

De curând, am fost întrebat : De câte ori nu te-ai trezit într-un loc, când tu trebuia de fapt să fii în altul? De câte ori nu ai zis că trebuie să faci ceva, şi apoi „te-ai luat cu altele” şi ai uitat? (sunt doar două întrebări care indică o problemă foarte răspândită, dar şi foarte serioasă) Nu… nu zăpăceala, ci amânarea. Dat fiind că este o mare problemă, am decis să o pun pe tapet, iar împreună să o disecăm şi de ce nu să o învingem. Mi-a plăcut provocarea Alinei Kartman, te provoc şi pe tine.

Varianta oficială

Are vreun rost să definim amânarea? Doar o cunoaştem prea bine… Ei bine, vom vedea că definiţia acestui fenomen este importantă, pentru că, după modelul matematic, în datele problemei găsim răspunsul la aceasta. Psihologii spun că amânarea este un tip de comportament evitant, caracterizat prin reprogramarea acţiunilor pentru un timp în viitor. Amânarea este considerată a fi un mecanism de reacţie şi rezistenţă la anxietatea asociată demarării sau finalizării unei sarcini sau a unei decizii.

De ce amânăm?

Psihologul David Allen crede că amânarea are mult de-a face cu o imagine de sine negativă şi cu anxietatea. De asemenea, se spune că cei care au tendinţa de a amâna, au un tip de gândire orientat mai mult spre exprimarea visurilor şi a dorinţelor pentru perfecţiune, decât spre o abordare realistă a obligaţiilor şi a potenţialului lor.

Alţi psihologi, cum ar fi James Mazur, pun amânarea pe seama unei impulsivităţi (concept opus autocontrolului sau stăpânirii de sine). Mazur nu considera că ar exista vreo legătură între amânare şi anxietate, ci era de părere că totul depinde de mediul care exercită presiuni asupra individului cu tendinţă de amânare.

Totuşi… de ce amânăm?

Principalul motiv al amânării este teama.

Teama de eşec te poate determina să amâni să te ocupi de un lucru care ţi se pare prea dificil şi, în acelaşi timp, nici să nu faci ceva pentru a te instrui ca să îndeplineşti cu succes sarcina.

Teama de succes poate părea la prima vedere o teamă fictivă, însă există persoane care suferă de pe urma acestei frici. Astfel de oameni se tem că, dacă se ocupă de o sarcină la potenţialul lor maxim, vor atinge o performanţă deosebită, care va ridica aşteptările celor din jur cu privire la ei. Acest nivel înalt al aşteptărilor ar îngreuna desfăşurarea sarcinilor viitoare. Alte persoane amână temându-se că succesul i-ar transforma în oameni reci sau răi.

Teama de responsabilitate – nu eşti dispus să-ţi asumi responsabilitatea care derivă dintr-o acţiune pe care ar trebui să o realizezi.

Teama de a pierde autonomia poate conduce pe mulţi să amâne îndeplinirea unei responsabilităţi. Aceşti oameni refuză să se ocupe de o anumită sarcină, pentru că amânarea le dă sentimentul că încă deţin controlul asupra desfăşurării evenimentelor, în timp ce conformarea cu mersul unei sarcini le-ar limita libertatea.

Teama de singurătate îi împinge pe unii oameni să nu se ocupe de activităţile lor solitare, pentru că aceasta i-ar izola de semeni. Ea poate apărea sub forma unei amânări atât de lungi, încât este nevoie de intervenţia unei alte persoane pentru a rezolva sarcina.

Teama de implicare emoţională poate constitui şi ea un motiv de a amâna. Unele persoane se tem atât de tare că o activitate îi va lega emoţional de alţi oameni, încât amână pornirea acelei activităţi, de parcă ar putea să o evite la nesfârşit. Amânarea poate pune o barieră între tine şi ceilalţi prin faptul că, adoptată ca politică de viaţă, creează haos, ceea ce îi ţine pe alţii la distanţă.

Teama de realitate - teama de nu te confrunta cu adevărul sau cu starea actuală a faptelor.

Ce se poate face?

Dacă ai obiceiul să amâni începerea unei activităţi, asumarea unei responsabilităţi sau rezolvarea unei probleme, începe prin a inventaria domeniile unde înregistrezi cele mai multe scăpări. Apoi încearcă să observi ce argumente îţi aduci singur în favoarea amânării. Să zicem că ai identificat cauza şi argumentele care o susţin. Acum trebuie să treci la fapte.

Iată trei sfaturi pentru a combate tendinţa de a amâna:

1. Segmentează-ţi activităţile în sarcini cât mai mici şi acordă fiecăreia un termen limită, luându-ţi o distanţă de rezervă faţă de el.

2. Dacă amâni pentru că îţi place agitaţia provocată de lucrul pe ultima sută de metri, poţi face ceva mai puţin riscant pentru succesul lucrării tale (de orice natură ar fi ea). Poţi face din termenele limită un factor de risc. Stabileşte-ţi „termene extreme” şi străduieşte-te să le respecţi, ca şi cum întreaga sarcină ar depinde de asta.

3. Combate-ţi miturile. Dacă te păcăleşti singur spunându-ţi că nu poţi face treabă pentru că nu este destulă curăţenie, gândeşte-te de două ori. Chiar aşa să stea lucrurile?

În copilărie, credeam că în spatele uşii de la sufragerie se ascunde un broscoi mare şi verde care vrea să mă mănânce. (Clişeu… ştiu.) Cumva se născuse în mintea mea ideea că, dacă ţin ochii strâns închişi, când îi voi deschide, broscoiul nu va mai fi acolo. Dincolo de povestea uşor penibilă, ceea ce vreau să scot în evidenţă este faptul că amânarea nu e o problemă a adolescenţei sau a tinereţii, este un mecanism pe care ni-l consolidăm încă din copilărie, ceea ce îl face greu de combătut. Însă acest lucru nu ar trebui să ne descurajeze ci, din contră, să ne motiveze să avem mai multă răbdare cu noi înşine şi să nu renunţăm până nu învingem în lupta contra monstrului de după uşă.

Un Paşte adevărat

Nu ştiu cât contează că eşti ortodox, catolic, ateu, protestant, neo-protestant sau de orice altă religie dacă , acum, cu ocazia sărbătorii Sfintelor Paşte care se apropie vei ţine cont de un singur lucru.

Nu trebuie să crezi, nu trebuie să faci cruce, să te spovedeşti sau să pupi o icoană pentru asta. Întreaga însemnătate, a sărbătorii cât şi a vieţii, stă în textul din Ioan 3:16, din Sfânta Scriptură. El sună aşa: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El, să nu moară ci să aibă viaţă veşnică”.

Deci până la urma urmei totul se reduce la dragoste, de aceea cred că nu conteaza ce religie ai, sau dacă nu ai, pentru că fiecare dintre noi are nevoie de dragoste. Fiecare tinde către Dragostea LUI mai ceva decât spre un izvor rece şi curat într-o zi arzătoare de vară. Nu contează în ce forma o primim, dar viaţa noastră este lipsită de sens fără ea.

Oricât ne-am păcăli că nu contează şi afirmăm că putem compensa lipsa ei cu bani, reuşite profesionale sau orice altceva, adevărul este că fără dragoste viaţa e mai pustie. Iar fără acea Dragoste mântuitoare viaţa însăşi se termină la marginea gropii.

Bine ar fi dacă acum cu această ocazie minunată a Paştelui am putea să ne oprim din iureşul de zi cu zi, din agitaţia cotidiană, să scăpăm de stres şi să stăm un moment să reflectăm, să oferim şi să ne gândim mai mult la ceea ce înseamnă dragostea. Dacă vom reuşi asta, scopul acestei sărbători va fi atins, iar lumea va fi mai bună, nu doar pentru o zi ci pentru totdeauna.

Ca o pledoarie pentru Dragoste o să vă mai aduc aminte nişte vorbe tot din Sfânta Biblie, care se regăsesc la 1 Corinteni 13.

“Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încat să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit”.

Vă doresc o Sfântă Sărbătoare Pascală plină de Dragoste!

Doar 6 dintre motivele pentru care femeile înşeală

Deşi atunci când vorbim de infidelitate ne gândim în primul rând la bărbaţi şi femeile înşeală la fel de mult ca aceştia. Însă din cu totul alte motive. Uneori pentru că se simt singure, alteori trădate sau câteodată vor pur şi simplu să fie în centrul atenţiei. Află 6 dintre motive pentru care femeile calcă strâmb.

1. Caută atenţie şi afecţiune
De obicei, femeile nu înşeală neaparat pentru că nu au parte de sex acasă, cu partenerul stabil. Dar ele simt foarte bine diferenţa între sex şi dragoste. Trădarea lor are legătură cu lipsa afecţiunii şi atenţiei din partea acestuia. Vor să se simtă iubite şi apreciate, vor să fie pe primul loc pe lista lor de priorităţi, iar dacă aceasta nu se întâmplă atunci devin nesigure şi caută o „confirmare''.

2. Sunt în căutarea perfecţiunii
Femeile înşeală pentru că ele întotdeauna vor ceva mai bun şi/sau mai mult. Ele pot găsi în mod constant greşeli la partenerul lor. De cele mai multe ori sunt nemulţumite de partener pentru că sunt nemulţumite de ele însele. Este tipic uman să căutam sau să cerem fără să oferim în egală măsură, deşi ideal ar fi să oferim înainte de a cere.

3. Din răzbunare
De multe ori femeile înşeală pentru că se simt rănite. Femeile sunt maestre în arta răzbunării. Femeia consideră ca sexul cu un alt bărbat este cea mai grea pedeapsă pe care o poate aplica partenerului care a rănit-o. Acest mecanism de pedepsire pleacă de la teama sau „convingerea'' că au fost înşelate, deşi ar fi corect să analizăm înainte de a aplica astfel de pedepse, scutindu-ne de o grămadă de neplăceri pentru ambele părţi.

4. Din singurătate
Femeile îşi trădează partenerul atunci când simt că relaţia este pe final, că ceva nu mai merge, dar nu au curajul necesar să îi pună capăt. Se simt singure, neînţelese şi ... îşi caută înţelegerea în braţele altui bărbat. Reacţie valabilă pentru ambele sexe, deşi mult ai uşor şi comod ar fi să se comunice în cuplu.

5. Vor să fie în centrul atenţiei
Multe femei sunt disperate după atenţie. Cu cât le admiră mai mulţi bărbati, cu atâta se simt mai împlinite. Uneori, de fapt de cele mai multe ori, nu înşeală în adevăratul sens al cuvântului, dar dacă ea devine centrul universului partenerului ei, sunt cele mai multe şanse să nu mai caute atenţia şi admiraţia altor bărbaţi.

6. Din lipsă de încredere în sine
De multe ori femeile se simt neglijate de partener şi îşi pierd încrederea în sine. Ca să şi-o recapete, caută compania altor bărbaţi. Dacă au succes, se simt iar sigure pe farmecele lor, şi uneori uită să se mai întoarcă acolo de unde a plecat. Acest ultim punct are o legătură cu cele de mai sus, iar concluzia nu este în altă parte decât la tine.

Trăim într-o societate monogamică, cerem de la partenerul nostru exclusivitate şi cu toate acestea, se întamplă să dăm piept cu infidelitatea. Este foarte greu s-o acceptăm însă ea nu marchează neaparat moartea relaţiei.

Un semnal de alarmă pentru femei ar fi că oamenii de ştiinţă au descoperit că bărbaţii sunt în stare să indentifice o femeie care îşi înşeală partenerul în 9 din 10 cazuri de înfidelitate. În plus, ei au mai mult succes şi când vine vorba să-ţi dea seama dacă partenerele lor umblă cu „cioara vopsită''. Astfel, bărbaţii ajung să vadă infidelitatea şi acolo unde nu este. Iar oamenilor de ştiinţă li se pare logică această descoperire întrucât bărbaţii, spre exemplu, nu pot fi niciodată siguri dacă, copilul rezultat în urma relaţiei este sau nu al lor. Bărbaţii presupun că au mai multe de pierdut în acest joc. Când partenera este infidelă, ei pot pierde oportunitatea de a se reproduce şi se pot trezi că îşi investesc resursele în copilul altui bărbat.

Indiferent de care parte a nefericitului eveniment eşti, cred că ar fi bine să acorzi atenţie următoarelor aspecte :

• nu lăsa să te domine primul impuls
• analizaţi împreună subiectul celor întâmplate
• descoperiţi motivul infidelităţii
• evită eternele reproşuri
• PUNCT şi ... de la CAPĂT
  

Divorţul, consecinţa căsătoriei?

Sunt tot mai frecvente căsătoriile cu persoana care ne trebuie, nu cu cea care trebuie. Căsătoria cu omul nepotrivit face ca simbioza familiei să fie tot mai departe de împlinire. Deşi societatea nu a renunţat la stigmatizarea divorţului, excepţia a devenit o regulă.

Concepţiile diferite în viaţa de familie pot fi un factor de creştere şi dezvoltare, dar atunci când divergenţele degenerează în opţiuni individualiste care nu pot fi negociate, tornadele maritale îi aruncă pe soţi în pragul divorţului. Analiştii caută indicatorii pragmatici pe care se pot construi strategii de prevenire a divorţului şi terapii eficiente. Cercetarea porneşte de la o serie de întrebări fundamentale: „Căsătoria este bazată în principal pe dragoste sau pe susţinere materială? Pentru care dintre indivizi iubirea are cea mai mare importanţă? Care sunt problemele care conduc la divorţ - dispariţia iubirii, nepotrivirea partenerilor sau motive mai pragmatice, precum dificultăţile financiare? Există diferenţe în modul în care privesc aceste lucruri femeile şi bărbaţii, tinerii şi vârstnicii, cei de la oraş şi cei de la sat"[1]?

De la vis la realitate

Totul începe cu un „Da" rostit cu fermitate, care angajează în tonuri emoţionale şi fierbinţi încrederea în frumuseţea, misterul şi extazul dragostei pentru tot restul vieţii. Acceptarea necondiţionată reciprocă este visul de la care orice cuplu îşi începe aventura mariajului. În etapa de început a vieţii în doi, depozitul afectiv este de dimensiuni oceanice. Ajunşi fără prea mare efort pe piscul cel mai înalt al fericirii, cei doi parteneri cred că nu vor coborî vreodată de acolo. Şi totuşi, pentru multe cupluri, vine ziua în care, odată cu trezirea la realitate, aurul rugineşte în ciuda oricărei prognoze. De obicei, dezintegrarea relaţiei începe şi se desfăşoară gradual, aproape imperceptibil. Nici separarea emoţională şi nici cea fizică, ulterioară, nu se instalează deodată. În cele mai multe cazuri, căsătoria suferă un proces lung de deteriorare a relaţiei, proces care se întinde pe luni şi chiar ani de zile.

Potrivit datelor European Values Survey 2008, centralizate de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, 63% dintre respondenţi s-au pronunţat împotriva divorţului, cifrele indicând în România o intoleranţă ridicată, faţă de alte ţări europene. În ciuda acestui fapt, datele INS arată că, în 2007, rata divorţurilor era de 1,69 la mia de locuitori, în condiţiile în care, în acelaşi an, se înregistra o căsătorie la mia de locuitori. Devine astfel evidentă contradicţia flagrantă între ceea ce se spune şi ceea ce se întâmplă în realitate. Anual se înregistrează 37.000 de divorţuri[2].

La sfârşitul anului 2007 erau înregistrate mai multe divorţuri decât căsătorii. Conform datelor furnizate de INS, se constată o frecvenţă mai mare a divorţului la cuplurile cu vârste cuprinse între 30 şi 39 de ani. Cauzele sunt multiple, de multe ori, în spatele motivelor invocate în instanţă fiind ascunse alte motive, neexprimate, dar esenţiale în stabilirea diagnosticului real.

Partea vizibilă a gheţarului

„Cele mai importante motive pentru care partenerii divorţează, cumulând mai mult de jumătate dintre menţiuni, sunt în ordine - violenţa, alcoolismul, infidelitatea şi încetarea iubirii între cei doi... Interesant este că, deşi iubirea a fost menţionată drept cea mai importantă condiţie pentru o căsătorie fericită, absenţa ei nu determină o atitudine la fel de categorică, părerile fiind mai degrabă împărţite: 57% o consideră motiv de divorţ, 43% nu. Infidelitatea este mai des menţionată, considerându-se, probabil, că implică şi lipsa iubirii. Condiţiile imanente relaţiei, nepotrivirea de caracter şi nepotrivirea sexuală sunt considerate motive de divorţ numai de aproximativ o treime dintre subiecţi. Dificultăţile materiale, lipsa copiilor, neînţelegerile privind treburile casnice sau cu rudele nu sunt pentru marea majoritate a persoanelor intervievate motive de divorţ"[3].

Acestea sunt însă doar cifre. În spatele statisticilor, divorţul implică oameni reali, cu suferinţe reale, cu visuri şi speranţe spulberate. Iar dincolo de cauzele de divorţ oferite de rapoarte şi statistici, există o cauză la fel de reală, care ţine de profunzimea fiinţei umane, despre care puţini vorbesc: valorile morale şi spirituale absolute! Ele configurează caracterul şi stabilitatea iubirii în cuplu.

Motivul conflictului și al destabilizării relației este, prin urmare, însăși „fericirea” gresit înțeleasă, egoistă, care pretinde fără să ofere.

Absolutizarea propriei păreri duce la control şi violenţă; nerecunoaşterea defectelor personale şi incapacitatea de a le depăşi conduc la alcoolism iresponsabil; implicarea într-o relaţie extraconjugală duce la evitarea efortului de a reface legătura maritală fracturată. Toţi aceştia sunt factori care conduc spre decizia irevocabilă: Divorţ! Iubirea dintre cei doi este dizolvată de conflict în care se caută învinovăţirea şi deprecierea celuilalt prin subminarea valorii partenerului. Cât despre atât de des invocata „nepotrivire de caracter", Paul Tournier scria: „Pretinsa nepotrivire de caracter este un mit inventat de jurişti, pentru a pleda în favoarea divorţului, şi o scuză comodă pe care o invocă soţii pentru a-şi acoperi eşecul. Eu nu cred că există nepotrivire de caracter, ci lipsă de înţelegere şi greşeli care pot fi îndreptate, dacă se doreşte acest lucru"[4] .